”Donbas” - documentar de Anne-Laure Bonnel (subtitrare engleză/franceză)

«De ce am plecat în 2015 în Donbass, și ce le scrisesem la acea vreme colegilor mei... Am citit cu uimire un bilet de la guvern. Era un text de zece rânduri menit să încurajeze luptătorii ucraineni să distrugă totul în cale. El a promis soldaților care vor ”elimina” insurgenții să-și obțină pământul. Apoi discursul lui Poroșenko, apoi acest jurnalist care a cerut uciderea a 1,5 milioane de oameni în Est. Încurajată de citirea unui asemenea avertisment și hotărâtă să ajung la Donbas, îmi pregătesc plecarea. Venim din Rusia. Kievul ne interzice trecerea. Granițele cu Ucraina sunt tăiate. Teritoriile autonome sunt puse în carantină. Trecem granița. Peste tot mașini carbonizate, copaci distruși, sate îndepărtate de lume. Este frig. Ninge. Nu există gaz sau electricitate. Nici apă potabilă. Drumuri bombardate peste tot. Inutilizabile. Murim o dată, murim de două ori, murim de trei ori. Imediat am fost frapată de populația civilă. Distrusă. Hoinărind pe drumuri. Fiecare casă pe care am putut-o vedea a fost distrusă. Războiul, această prostie criminală, devine o absurditate absolută pe care limitele înțelegerii noastre îl respinge atunci când îi afectează pe civili în acest fel. Ne-am cufundat în inima acestei părți prea ignorate a lumii care se prăbușește sub bombe. Această parte a lumii ai cărei locuitori cad, uneori desfigurați, cad în cea mai totală indiferență. Aceste bombe, le-am auzit de aproape. Le-am auzit șuieratul asurzitor. Am făcut înconjorul sechelelor lui. Ucraina se află acum în mijlocul unui război civil. Și după cum sugerează și numele, primele victime ale acestui tip de război sunt civili. I-am întâlnit. Ne-au vorbit. Vizite. Spitale, zone sinistrate, comandanți de armată, guvern. Toată lumea spune povești. Țipă, explică, plânge. Foamete peste tot. Rece. Nu mai sunt medicamente. În fiecare seară zgomotul bombardamentelor. Patul meu tremura. Mașină. Vizită la adăposturi. De nedescris. Ne plimbăm pe străzile pustii. Caini vagabonzi. Și apoi acest zgomot, tocmai a căzut în fața ochilor noștri. Corpuri sfârtecate. Războiul. Ce să spui? Ce să crezi? După moarte, cu care nu încetează să dea târcoale, nu este acesta primul cuvânt despre care nu se poate pretinde că se poate vorbi fără să-l fi experimentat? Sau cel puțin observat? Războiul este în primul rând al bărbaților. Înarmați. Costume de camuflaj, grenade, mitraliere... Războiul este și arme. Zgomotoase. Războiul este bombe și bombardamente. Temeri și curse neașteptate pentru a intra în adăposturi. Cu șanse, sau nu. Acestea sunt și strigătele copiilor, ”Tah-bum, tah-boom!” Onomatopee triste pe care nu vreau să le împărtășesc nimănui... Războiul este frică, lacrimi și sânge. Dar este și praf, zgomot și distrugere. Mult praf, zgomot și distrugere. Războiul este cadavre pe pământ, sau îngropate. Corpuri dezmembrate, amputate, femei și bebeluși care țipă, durerea sau temerile lor... de a fi pierdut pe cineva drag. Poate. Pentru că războiul este și incertitudine. Izolare. Incapacitatea de a comunica, adică. Este pierderea ultimelor repere, relativizare dusă la extrem, pentru că ultimul fir se întinde între viață și moarte. Între ființă și neant. Da, războiul este, fără îndoială, cel mai inuman dintre flagelurile umane. Putem face mai rău decât războiul civil? Este o rătăcire fără scop sau sfârșit. În Donbass, murim. Trista ironie, murim fără să știm cu adevărat de ce. În Donbass, murim, da. În indiferență grosolană. Și astăzi totul se prăbușește. 2022.»